Un suflet…

Când pierdem pe cineva drag, suntem răvăşiţi. Întregul nostru Univers se răstoarnă, iar durerea este copleşitoare. Pentru că nu există durere mai mare decât despărţirea definitivă de cineva iubit. Suntem obligaţi să acceptăm că nu vom mai avea şansa să-l privim pe acel om, că nu-i vom mai putea vorbi, că nu-l vom mai putea asculta, că nu vom mai avea ocazia să îl îmbrăţişăm, să îl mângâiem, să-i cerem iertare, să-i spunem că îl iubim…
Şi rămânem cu un dor mistuitor, un dor care doare, un dor fără speranţă, o senzaţie stranie de pustiu, de neputinţă, de regret… Rămânem cu întrebări fără răspuns şi avem impresia că o parte din noi s-a sfârşit deodată cu plecarea omului pe care l-am pierdut.
Iar până la urmă, ne resemnăm cu gândul că niciodată nu vom mai fi compleţi, că nimeni şi nimic nu ne va putea restitui acea parte din noi pe care am pierdut-o…
De fapt, realitatea este alta. Pentru că atunci când iubeşti pe cineva îl porţi în suflet. Şi mai aproape de atât nu îl poţi avea. Îţi locuieşte sufletul şi împarte cu tine tot ceea ce trăieşti: bucurii, momente de adâncă tristeţe, temeri, îndoieli, frământări… Când vrei să-i vorbești, vorbește-i sufletului tău. Când vrei să-i oferi o mângâiere, pune-ți palma în dreptul inimii… Când vrei să-i ceri iertare, roagă-ți inima să te ierte… iar răspunsul va veni negreșit cu prima bătaie a ei, cu primul oftat…
Dacă iubim un om, el nu poate să moară… fiindcă va trăi atâta timp cât sufletul nostru va fi viu.

annna

Parcă, pe zi ce trece devenim mai săraci. Parcă, pe zi ce trece uităm cine suntem. Parcă, aruncăm în fiecare zi banii pe nimicuri, în loc să aruncăm fericirea noastră pe ceva, pe cineva. Stai, nici aia nu mai știm să fim: fericiți. Parcă uneori ar fi mai bine să continui să speri. Dar cine spunea că speranța moare ultima, parcă, s-a înșelat.Unde ne mai sunt începuturile? Când am ajuns să încheiem atât de repede? Nimic nu mai durează. Totul e într-o continuă alergare și se sfârșește prea repede. Relații, conversații, mesaje peste mesaje, melodii, scrisori, iubirea și ura asemeni. Nu mai știm să ne oprim, să luăm aminte. Să învățăm din greșeli, nu să le repetăm. Nu mai știm. Pentru că, vezi tu, aici e un cotidian. O rutină ce trebuie respectată cu strictețe: te trezești, mergi la muncă, mergi la școala, te întorci, dormi… și repetă. Ai uitat să pui pauză. Ai uitat să ierți, să uiți. Ai uitat să te privești pe tine, să-ți privești sufletul ăla ce strigă să fie iubit…

Ganduri…

Zilele astea stau si ma tot gandesc ce vreau de la viata…

Vreau doar sa fiu fericita si totusi nu sunt, sa pot zambi lejer si totusi nu zambesc. Am nevoie de anumite schimbari.

Daca sunt o persoana calda si “finuta” cum ma eticheteaza majoritatea cunostiintelor mele, de ceva timp sunt si mai calda si ceva mai intelegatoare. Zilnic imbratisez copii, zilnic rad o data cu rasetele lor sau ma inmoi cand le lacrimeaza ochii. Asa frumos e sa fii copil:). Poate daca as fi stiut lucrul asta cand am fost copil as fi trait totul mai intens. Nu au nicio grija, sunt in lumea lor indiferent de ceea ce se intampla in jurul lor,

Invat ceva de la micutii mei de la gradi… Noi, cei mari, am uitat sa radem din pricina unor lucruri marunte cum ar fi atinsul nasucului cu degetu. Azi dupa ce l-am trezit pe Rares (2 anisori) m-am jucat cu el mult timp si radea doar pentru ca ii atingeam nasucu cu degetu. In hohote. Am uitat sa radem si sa ne bucuram de lucrurile marunte. Suntem prea ocupati cu munca, cu barfitul, cu judecatul alor persoane… Cele 15 minute in care m-am jucat cu Rares si in care am ras fara sa ma mai gandesc la nimic mi-au facut ziua mai buna.

Il iau iarasi pe Rares ca exemplu… Desi ma cunoaste de putin timp, astazi la intrarea in gradi, alerga spre mine strigand tare teacheeeeeeeeeeeeeeeeeer! sarind direct pe mine si pupandu-ma. Un simplu copil… s-a bucurat sa ma vada! Dupa ce a plecat micutzu meu si am ramas sa imi dau geaca jos m-au napadit lacrimile… Intamplarile astea imi dau zdravan de gandit! Ce imi doresc de la viata? Sa fiu fericita si iubita din suflet. Sa mi se simta lipsa exact cum mi-a simtit-o Rares si sa se bucure cineva la revederea mea. E atat de simplu…:)

Inca o zi…

Am adormit la 6 dimineata…toata noaptea m-am gandit la oamenii din viata mea…la intamplarile din viata mea….la cum mi se scurge timpul in cel mai aiurea mod. Aud in ultima perioada atatea povesti de viata ca ceea ce traiesc eu devine praf… 

Am cunoscut o groaza de oameni in ultima perioada… si am ascultat o groaza de oameni in ultima perioada dar ii ascult, incerc sa ii inteleg si atat. Nu ma mai pot deschide in fata nimanui, ceea ce nu e neaparat rau. Aveam nevoie in definitiv de un scut. Pacat ca a trebuit sa fac 23 de ani sa incep sa mi-l ‘sudez’. 

Tot ce am facut pana acum nu a fost decat sa ma imbat cu apa rece. Ma simt coplesita si extrem de obosita. Azi am fost la biserica, am luat apa sfintita, am aprins cate o lumanare si am sarutat icoanele cu lacrimi in ochi. Imi e dor de bunici. Imi e dor sa ma sarute bunicu pe frunte si sa imi spuna ca totul va fi bine. Daca m-ar vedea amandoi acum din ceruri, m-ar certa pentru omul care am ajuns sa fiu.